Unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor Române este Sigismund Bathory, de patru ori principe al Transilvaniei şi anume: mai 1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599; februarie – august 1601 (până la bătălia de la Guruslău); şi ultima dată în 1602 când în urma convenţiei de la Cluj din 29 iunie va ceda definitiv Principatul în favoarea împăratului Rudolf, în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unui venit de 50.000 ducaţi anual, propunere a habsburgilor încă din 1597.

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi [1] ; marea majoritate a membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, schimbăcios şi uşuratic [2] (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii).

În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era – desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului – în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor, lucru atestat nu numai de către izvoarele istorice ale timpului dar şi de către nota studiată în articolul de faţă.

Prima abdicare a principelui este subiectul unei note publicate la Roma, în anul 1598 de către Domenico Amici. Nu cunoaştem amănunte despre autorul notei decât că era originar din Ancona şi că a scris o operetă în perioada pontificatului lui Clement VIII [3] . Putem deduce după stilul telegrafic în care scrie că este vorba mai degrabă de un mirean şi nu de un cleric.

Nota tratează evenimentele petrecute în luna aprilie a anului 1598, la aproape un an după vizita pe care Sigismund a făcut-o la Praga la curtea lui Rudolf de Habsburg, prilej cu care principele Transilvaniei a oferit principatul, Imperiului habsburgic în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unei pensii de 50000 de ducaţi. Nu reiese din notă motivul acestei stranii renunţări aşa cum de altfel acest motiv nu reiese clar nici din alte izvoare narative sau diplomatice. Un motiv ar putea fi înfrângerea armatei habsburgo-transilvane de la Keresztes de la 26 octombrie 1596, unde Sigismund a participat personal alături de arhiducele Maximilian de Habsburg şi unde pierderile au fost puse pe seama prea marii sale grabe şi a urmăririi dezordonate a turcilor tocmai puşi pe fugă [4] .

Este posibil ca după această înfrângere, poziţia lui Sigismund să fi fost destul de şifonată în ochii principalilor săi susţinători externi, familia imperială de Habsburg, însă ca această poziţie, oricât de şifonată ar fi fost în urma unei înfrângeri militare care, oricum, nu a schimbat radical soarta războiului cel lung, să constituie motiv de abdicare pentru un principe suveran, este prea puţin. În al doilea rând, victoria otomanilor nu a fost urmată de vreo agresiune majoră asupra Transilvaniei, de genul aceleia contra Ţării Româneşti din august 1595, aşa cum se va vedea ulterior şi nici nu fusese descoperită vreo astfel de intenţie a otomanilor de către factorii de decizie ai Ligii Creştine. Din contră, otomanii au fost aceia care au solicitat alianţa Transilvaniei şi colaborarea cu Sigismund aşa cum rezultă din scrisoarea din 7 ianuarie 1597 adresată din Belgrad de Hassan-paşa prin care principale Transilvaniei era îndemnat să încheie pace cu Înalta Poartă, garantându-i-se recunoaşterea domniei din partea sultanului: „Pe când mă aflam la Razgrad mi-ai scris Măria Ta mie, cu ştirea lui Mihai Voievod că Măria Ta nu ai vrut să greşeşti faţă de puternicul împărat ci că la acest lucru ar fi dat Sinan-paşa prilej. Murind el acuma, cu credinţa şi cu îngăduinţa cu care aţi fost faţă de Poarta Sublimă, plecându-vă capul şi de acum înainte puternicului împărat, să fiţi cu aceiaşi credinţă către el şi să fiţi vrăjmaşul vrăjmaşilor săi şi prieten ai prietenilor săi” [5] .

Scrisoarea lui Hassan-paşa către Sigismund se încheie cu o ameninţare în situaţia în care nu se dădea curs cererii ei, ameninţare a cărei periculozitate era umbrită de situaţia de solicitant în care se afla demnitarul otoman, indiferent dacă acesta vorbea de pe poziţia unui învingător. În anul următor – 1598 – armata otomană a asediat Oradea dar a înregistrat înfrângeri severe la sud de Dunăre în faţa lui Mihai Viteazul, victorii care au obligat pe asediatori să renunţe la asediu [6] .

În ceea ce priveşte problemele interne ale lui Sigismund şi ne referim la relaţiile cu nobilii ardeleni membrii ai Dietei transilvane, cu saşii şi secuii, acestea nu pot fi în măsură să-i pericliteze poziţia, indiferent de rezultatul unei bătălii de genul celei de la Keresztes. Venirea la tronul principatului s-a făcut cu consimţământul întregii nobilimi transilvane neexistând contestări importante pentru prezenţa sa pe tron. Nu a existat nici un pretendent care să-i fi primejduit tronul, singurele fapte care ar putea fi trecute la categoria contestări fiind legate mai mult de politica externă şi anume de alegerea uneia dintre taberele aflate în „războiul cel lung”:

Poarta otomană şi Imperiul romano-german, decât de contestarea lui Sigismund ca principe al Transilvaniei iar partida pro-otomană – partidă mai mult de conjunctură – din care făceau parte cei trei veri ai săi, fraţii Balthazar, Ştefan şi Andrei Bathory a fost înlăturată foarte repede şi fără nici un fel de probleme pentru Sigismund personal. Execuţia conjuraţilor prinşi în frunte cu Balthazar şi fuga precipitată a celorlalţi doi, Ştefan şi Andrei au avut darul de a descuraja din start orice altă încercare de a organiza vreo lovitură contra principelui [7].

Andrei Bathory, aflat acum în rândurile clerului, nu a revenit în Transilvania decât în momentul când a fost chemat personal de către Sigismund, cu mari garanţii din partea acestuia, iar revenirea s-a produs cu mare teamă din partea lui Andrei care se aştepta în orice moment să fie arestat. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că Sigismund a fost primit şi recunoscut ca principe al Transilvaniei, fără nici un fel de problemă de fiecare dată când a revenit asupra abdicării, indiferent de consecinţele externe.